De la prințesa Diana încoace, nu m-a mai fascinat atât de mult ce se întâmplă cu familia regală din Marea Britanie, însă potopul de știri din ultimii ani a ajuns și la mine. Înainte să citesc Rezervă, nu știam mare lucru despre Prințul Harry, în afară de câteva titluri care mi-au sărit în ochi de-a lungul anilor, iar pe Meghan o știam din serialul Suits, care mi-a plăcut mult. Nu țineam neapărat să citesc această carte, dar văzând vâlva care o înconjoară nu am rezistat tentației și m-am decis să o citesc și eu, ca să înțeleg mai bine contextul în care Harry a decis să părăsească familia regală și țara. Cartea Rezervă nu este o capodoperă – probabil că dacă nu era vorba de Prințul Harry și de un subiect atât de mediatizat, aș fi lăsat-o după 30 de pagini. Însă am dus-o la capăt și nu regret timpul alocat lecturii, pentru că m-a făcut să înțeleg ce se ascunde în spatele unei vieți de prinț contemporan, aparent de poveste. Iată câteva concluzii la care am ajuns eu în urma lecturii, care să vă ajute să vă faceți o idee și să decideți dacă este pentru voi cartea, în cazul în care nu ați citit-o deja.

Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc

Pe de o parte, Harry s-a simțit rănit de faptul că familia sa nu a luat atitudine în ceea ce privește potopul de știri negative care au apărut odată ce relația sa cu Meghan a devenit publică. Pe de altă parte însă, dacă privești lucrurile obiectiv, familia nu prea avea ce să facă. Trebuie să luăm în considerare că ei sunt într-o poziție dificilă – este greu, în ziua de azi, să mai justifici faptul că o familie este îndreptățită să conducă o țară datorită „sângelui albastru” și a faptului că fac parte dintr-o dinastie de 1000 de ani. Trebuie să rămâi relevant, să arăți că țara are încă nevoie de monarhie, iar pentru asta, ai nevoie de atenția presei. Ai nevoie să rămâi relevant, vehiculat, să ai parte de atenția oamenilor și mai ales de aprecierea lor. Astfel că, oricât de dureros ar fi, și sunt sigură că e, ai nevoie de publicitate. Acum, există și reversul medaliei – pe de o parte presa te ajută să rămâi relevant, pe de altă parte nu se poate ca toate știrile să fie pozitive, așa cum îți dorești tu. Nu le poți avea pe ambele. Odată ce ai o poziție publică, nu poți alege ce se scrie despre tine, atât în presă și mai cu seamă în social media.

De aceea, deși înțeleg, la nivel uman, durerea lui Harry, cred că este naiv din partea lui să creadă că familia ar fi putut face mai mult pentru el. Apreciez curajul lui, faptul că a decis să facă un pas înapoi pentru binele soției și al copiilor, dar felul în care s-a retras este cel puțin controversat. Ceea ce mă duce la punctul II.

Există o doză de ipocrizie în atitudinea lui Harry & Meghan

Cum spuneam, Harry a ales să se retragă din funcțiile oficiale ale familiei regale, iar dacă lucrurile rămâneau în acest punct, consideram că are cu adevărat coloană vertebrală. Dar ce a urmat – faptul că și-a spălat rufele în public prin inteviuri, carte, documentar pe Netflix pune la îndoială alte afirmații ale sale – cum că presa i-a distrus viața. Din nou, înțeleg suferința, știu ce înseamnă să fii hăituit de presă, mai ales că am lucrat mai bine de un deceniu ca PR, în entertainment, cu vedete. Dar dacă suferi din cauza asta și blamezi presa, să te folosești apoi de asta pentru câștiguri financiare, să întreții focul și să continui să dai subiecte presei arată o doză de ipocrizie. Pe de o parte blamezi presa, pe de altă parte te folosești de ea. Adică să scrie, dar să scrie doar ce vrei tu? Desigur, este om în definitiv, trebuie să își întrețină familia, iar beneficiile financiare aduse de carte, documentar & co cu siguranță că depășesc zeci de milioane de dolari, dar atunci, dacă tot beneficiezi financiar de toată această atenție a presei, cred că ar trebui să ai o atitudine mai temperată și să nu mai demonizezi ceea ce îți plătește, în definitiv, stilul de viață.

Cred că situația lui Harry vis-a-vis de presă este sumarizată cel mai bine de expresia: „You can’t have the cake and eat the cake!”.

Harry este un om traumatizat

Cartea are 3 părți – în prima parte, Harry vorbește despre copilărie, adolescență și durerea provocată de pierderea mamei sale. A doua parte tratează perioada petrecută în armată (cea mai plictisitoare), iar ultima vorbește despre relația cu Meghan.

Balmoral avea 15 dormitoare, dintre care pe unul îl împărțisem cu Willy. Adulții îl numeau „camera copiilor”. Willy ocupa jumătatea mai mare, cu pat dublu, un lavoar generos, un șifonier cu uși prevăzute cu oglinzi, o fereastră frumoasă, cu vedere în curte, spre fântâna arteziană și statuia din bronz a unui căprior. Jumătatea mea de cameră era mult mai mică și mai puțin luxoasă. N-am întrebat niciodată de ce. Dar nici nu era nevoie să întreb. Cu doi ani mai mare decât mine, Willy era moștenitorul, pe când eu eram doar rezerva.

Din felul în care povestește Harry despre copilăria și familia lui, se simte că are încă inteligența emoțională a unui copil suferind și traumatizat. O familie rece, pierderea mamei în copilărie, faptul că a fost considerat toată viața o simplă „rezervă”, William fiind cel important, prințul moștenitor, au lăsat urme adânci asupra psihicului său. Este un om care suferă, care nu a primit afecțiune și care a trăit întotdeauna în umbra fratelui său.

Pasajele acestea din carte sunt triste și ne arată că viața de prinț contemporan nu este așa cum ne-am imagina. Nu este vorba doar de poziție socială, atenție, castele, petreceri luxoase și averi. Vine la pachet cu pierderea libertății, constrângeri, o copilărie dificilă. 

Harry o idolatrizează pe Meghan

Pasajele în care Harry o descrie pe Meghan sunt cel puțin naive – frizează ridicolul. Ea este perfectă, mai presus decât el, cu studii, inteligentă și cea mai frumoasă femeie din lume. Nu a fost niciodată interesată de statutul său – nici măcar nu l-a căutat vreodată pe google pe Prințul Harry din momentul în care s-au cunoscut. Când a invitat-o prima oară la el acasă, s-a simțit foarte jenat de casa lui umilă – era doar o anexă a unui palat.

Eram foarte bucuros să o primesc pe Meg la mine acasă, dar și stânjenit: Nott Cott nu era vreun palat. Nott Cott era o anexă a palatului – cam ăsta era cel mai bun lucru pe care-l puteai spune despre hogeacul meu. M-am uitat la ea cum merge pe aleea care ducea la intrarea din față, trecând prin poarta gărdulețului de scânduri albe. Spre marea mea ușurare, n-a dat niciun semn de consternare, n-a părut deloc deziluzionată.

Înțeleg nevoia de a o prezenta pe soția sa într-o lumină bună, având în vedere valul de animozitate cu care s-a confruntat mai ales când au anunțat că se retrag din funcțiile oficiale. Dar de aici până la a o picta precum o icoană nepărihănită este cale lungă. Înțeleg că o iubește, că poate a primit de la ea afecțiunea de care avea nevoie, care i-a lipsit, însă felul în care o descrie este, cum spuneam, cel puțin naiv.

În concluzie, Rezervă este o carte care merită citită pentru că ridică puțin vălul sclipitor care înfășoară familia regală, însă nu este o capodoperă. Am empatizat cu Harry, l-am înțeles ca om, însă nu am reușit să îl simpatizez. Cred în continuare că dacă s-ar fi retras din funcții și ar fi pus punct acolo, fără spălat de rufe în public și fără demonizarea propriei familii, a presei și așa mai depare, ar fi fost o atitudine mai elegantă și cu siguranță i-ar fi adus, treptat, o viață mai liniștită, pe care, spune el, și-ar fi dorit-o dar nu a avut-o niciodată. Prima parte a cărții, dedicată copilăriei, adolescenței și mamei sale este cea mai bună, pentru că înțelegi mai bine profunzimile sufletului acestui prinț contemporan. A doua parte, dedicată perioadei petrecute în armată, este aridă și plictisitoare, iar a treia parte este un altar închinat lui Meghan. Dacă nu te intersează familia regală, nu este o lectură pentru tine, pentru că scriitura în sine nu este valoroasă.