A trecut ceva vreme de când am citit un roman de un scriitor român contemporan care să îmi placă atât de mult precum „Viața ca o glumă proastă” – scriitura inteligentă, referințele culturale, umorul și ironia fină m-au cucerit. Mi-a plăcut mult stilul în care este scris romanul – o alternare între dialoguri și părți epistolare, care mi-au dat senzația că pătrund cu adevărat în viața personală a unor oameni pe care, pe parcurs, am ajuns să îi îndrăgesc. Mi-am dorit să aflu mai multe despre autor, Liviu Ornea, și iată că a ieșit acest interviu captivant. Răspunsurile lui sunt pe măsura scriiturii sale: inteligente, bine închegate și sincere. Am aflat mai multe despre omul Liviu Ornea și despre „pălăriile” pe care le poartă: scriitor, matematician, profesor, iubitor de carte. Vă invit să îl descoperiți și voi și bineînțeles, să îi citiți cărțile, publicate la editura Nemira, pe care le recomand cu căldură.

Interviu Liviu Ornea

Suntem obișnuiți să împărțim disciplinele între real și uman și spunem că oamenii au înclinație fie spre una, fie spre alta. Sunteți de meserie matematician – cum se împacă „realul” cu „umanul” în viața dvs.?

Deși par disjuncte, sferele despre care vorbiți se intersectează. Iată, de exemplu, în sfera umană, în literatură, mai ales, metafora e foarte importantă. La fel și în matematică. Atunci cînd comunicăm între noi, chiar și cînd ne formulăm, pe bîjbîite rezultatele după care umblăm, metafora, analogia sînt de rigoare, recurgem adesea la desene simbolice. Sigur, ca un rezultat să fie validat, el trebuie demonstrat riguros, formal: atunci metafora e de evitat. Dar în faza premergătoare și în cea posterioară, cînd vorbim la conferințe, de exemplu, folosim intens limbajul metaforic. Un alt exemplu e intuiția, îndeobște văzută ca un atribut al artiștilor. Or, există un tip de intuiție fără de care știința în general și matematica în special n-ar putea avansa. O carte în care acest lucru e bine explicat e Știință și ipoteză a lui Poincaré. Mai recent, Un stol de grauri, cartea lui Giorgio Parisi (Nobel pentru fizică în 2021) pe care am tradus-o anul acesta pentru editura Trei, conține discuții extrem de interesante despre rolul intuiției în știință. Dacă ascultați matematicieni sau fizicieni discutînd, puteți auzi foarte des cuvîntul „frumos”: un rezultat frumos, o demonstrație frumoasă. Există o estetică proprie matematicii, greu de explicat, dar pe care noi o asumăm și care ne orientează. Fiecare om de știință intră mai mult sau mai puțin, conștient sau nu, și în cealaltă sferă. În plus, există, la majoritatea dintre noi, o nevoie absolut naturală de a asculta muzică, de a citi literatură, de a merge la teatru. Din păcate, mișcarea inversă e mult mai săracă: de multe ori, umaniștii nici nu consideră științele drept parte a culturii. Aș zice, deci, că, în viața mea, cele două sfere se intersectează în mod natural, un pic neașteptat fiind doar faptul că nu m-am mulțumit să consum.

Legat de meserie, predați matematica și într-un interviu declarați că „La noi din păcate matematica este predată ca o colecție de metode de aplicat pentru rezolvarea unor probleme, având ca scop luarea unui examen. În loc ca matematica să-și reușească să facă ceea ce este menirea ei: să dezvolte gândirea critică.” Cum ar trebui să fie predată astfel încât să dezvolte gândirea critică?

Nu am un răspuns complet. Dar cred că dacă s-ar pune mai mult accentul pe raționament decît pe tehnică iar raționamentele ar fi susținute de exemple cît mai variate, dacă am sublinia mereu legăturile cu alte domenii (cum au infuzat ele matematica și cum, la rîndul ei, matematica le-a influențat), atunci matematica ar ajunge să formeze mai temeinic acele deprinderi de gîndire care poartă de obicei numele de gîndire critică: descompunere unei probleme în subprobleme, obișnuința căutării argumentelor, chiar a mai multora diferite, neacceptarea nici unei afirmații în lipsa unui argument pertinent și, ulterior, a unei demonstrații limpezi, analiza ipotezelor pentru a vedea dacă sînt cu adevărat necesare… Lucrurile trebuie prezentate gradat. În clasele mici, copiii trebuie învățați cum (să adune, să înmulțească, să calculeze o arie, un volum etc.). Cu timpul, devin mai importante de ce și, uneori, chiar pentru ce; or, dacă reușim să le lămurim de ce-ul, lăsînd mai în umbră tehnica și rezolvarea de exerciții repetitive, partida e aproape cîștigată.

Mulți elevi sau studenți se plâng că matematica este abstractă, că înveți ecuații, teoreme etc., ce ulterior nu îți folosesc în viața de zi cu zi. Să fie adevărat? Îmi puteți da exemple de principii/practici/idei din matematică, ce pot fi aplicate în viața de zi cu zi?

Matematica e o construcție, de aceea se predă în toți anii de școală. Evident că nu tot ce se predă va fi folosit în viață, dar de aproape toate noțiunile acelea e nevoie ca să putem avansa către următoarele.Vreți exemple? Iată. Demonstrațiile prin reducere la absurd le aplicăm adesea: cînd vrem să testăm o ipoteză, spunem ceva de felul: „ia să vedem, dacă n-ar fi așa, atunci s-ar întîmpla asta și apoi cealaltă, ceea ce nu se poate; deci trebuie să fie așa cum am bănuit de la început”. La matematică învățăm să rezolvăm probleme descompunîndu-le în subprobleme mai simple pe care să le rezolvăm pe rînd; e ceea ce facem în mod obișnuit apoi, în viață, cînd analizăm o situație complexă. Dacă nu sîntem matematicieni, ingineri sau, știu și eu, geodezi, probabil că nu vom folosi niciodată calcule specifice (deși, uneori, s-ar putea să avem nevoie să calculăm, măcar aproximativ, suprafața unui teren neregulat), dar deprinderile de gîndire dezvoltate de matematică le folosim întruna, chiar dacă nu ne dăm seama. Cît despre abstractizare… Matematica operează cu noțiuni și concepte abstracte, dar nu de aici provine dificultatea (vi se pare mai complicată, mai greu de înțeles teorema lui Pitagora decît o poezie a lui Mallarmé?), ci din necesitatea argumentării, a rigorii raționamentelor, a accentului pus, în clasele mari, pe demonstrație. Ceea ce nu se întîmplă la celelalte discipline, nici măcar la științe, unde se merge mai degrabă pe argumentare, nu pe demonstrație logică. Asta e, într-adevăr, o dificultate. Dar de ce ar trebui să fie totul ușor?

Care sunt, în opinia dvs., caracteristicile care fac un bun dascăl?

Îmi place cuvîntul, ați spus „dascăl”, nu profesor… N-am rețeta, vă spun ce cred. Nu poți fi un dascăl bun dacă nu-ți plac copiii (studenții), dacă nu încerci să-i înțelegi și să fii apropiat de ei (păstrînd limitele, desigur: profesorii intruzivi fac foarte mult rău). Apoi, trebuie să-ți cunoști bine materia și să-ți placă ție ceea ce faci (altfel, ești pierdut, copiii simt imediat indiferența). Trebuie să fii un pic histrion, să-i ții aproape de tine pe cei care te ascultă, să nu-i lași să se plictisească (dacă se poate, să le transmiți plăcerea ta pentru ceea ce povestești). Și-apoi, trebuie să fii deschis, să accepți dialogul pe orice temă, să-i lași pe copii să se deschidă (fără să forțezi) și să-i poți îndruma. E o responsabilitate uriașă pe care n-ar fi bine să și-o ia cine nu e pregătit. Încă ceva, foarte important: să nu fii atoateștiutor, să poți spune senin „nu știu”, să cauți cu ei răspunsuri.

Când și cum a apărut pasiunea dvs. pentru scris?

N-aș putea să dau o perioadă anume. Am fost un mare cititor dintotdeauna, am crescut într-o casă plină cu cărți, cu doi părinți care citeau enorm. Lăsînd la o parte încercările din școală și liceu („că nu e om să nu fi scris o poezie”), am început tîrziu, pe-aproape de patruzeci de ani, cu mici texte la Dilema, apoi am început să traduc din franceză și italiană (o fac în continuare cu mare plăcere). Am prins curaj și am scris eseistică, am ținut timp de cincisprezece ani rubrica Bifurcații în Observator cultural. Proză nu m-am încumetat să scriu pînă spre șaizeci de ani (n-am planificat nimic, așa s-a nimerit). Nu știu dacă scrisul e o pasiune. E, cu siguranță, o necesitate. Am răspuns la „cînd”. Despre „cum”, nu prea știu ce să spun. Pur și simplu, încurajat implicit de unii și alții care mi-au vorbit de bine eseurile, am pornit să scriu prozele care apoi au devenit Viitorul anterior.

Cum a încolțit ideea romanului „Viața ca o glumă proastă”?

Nu am știut de la început că va fi roman. După ce Viitorul anterior s-a așezat și m-a lăsat în pace, am scris alte cîteva proze scurte, pe teme care mă bîntuiau probabil de mult, cu sau fără știrea mea. Părea să se contureze un volum de proze scurte, cam toate pe ideea eșecului de un fel sau altul (mă gîndeam la un titlu ca Gran finale, de exemplu). Treptat am constatat că le pot suda mai bine, am înțeles că pot face din ele un roman și le-am transformat, le-am rescris, le-am legat, am adăugat personaje… Multă vreme am mers în paralel, am păstrat un folder cu bucățile izolate, grupate într-un anumit fel și, separat, în alt folder am avansat cu romanul.

Cât timp ați lucrat la această carte? Și cum reușiți să găsiți timpul pentru a scrie o carte, în plus față de meseria de zi cu zi?

Cam doi ani am lucrat la ea. A fost greu, am refăcut de multe ori, primele drafturi arătau cu totul altfel. Timp am pentru că, în afară de matematică, de citit/scris și de mers la teatru, altceva nu prea fac. Din păcate. Sport nu fac, jocuri (de nici un fel) nu joc, călătorii de plăcere – aproape deloc: cu excepția săptămînilor de la 2 Mai, unde pot citi, scrie și face matematică fără probleme, mai toate călătoriile mele sînt deplasări în interes de serviciu, în care fac cercetare, mă plimb prin oraș, apoi iarăși citesc și scriu.

Aveți tabieturi atunci când scrieți, ore anumite, un loc anume poate?

Din fericire, nu. Pot face matematică și pot scrie oriunde, am nevoie doar de pix și hîrtie (pentru matematică) și de laptop pentru scris (dar n-am uitat nici scrisul de mînă, ba chiar știu să-l folosesc binișor). Prefer să lucrez la un birou sau la o masă, dar pot lucra și întins în pat.

Sunt elemente autobiografice în personajul Paul?

Sigur că sînt. Dar nu, cum să spun?, directe. Eu sînt căsătorit de aproape patruzeci de ani (cu aceeași soție, să fie limpede!), avem doi copii mari, nu beau excesiv. Dar sînt un tip livresc, din 1980 merg vara numai la 2 Mai, am predat în America, la universitatea din Albuquerque (aproape de Los Alamos) și, ca fiecare cercetător care se ia în serios, am mereu îndoieli în legătură cu ceea ce fac, cu ce și cît pot face… Încerc să spun că nu atît elementele strict autobiografice transpar într-o carte, ci mai ales anumite trăiri, trăsături de personalitate, obsesii. Așa privind lucrurile, ceva din mine e și  în celelalte personaje, în Bogdan, în Beni, chiar și în cele feminine.

Se spune că „Banatu-i fruncea!” și iată că ați ales zona aceasta ca loc de baștină al personajului Paul – se potrivește cu startul ambițios pe care îl are personajul. Sunt curioasă de ce ați ales Timișoara și colegiul C.D.Loga?

A fost o pură întîmplare. Una dintre primele proze despre care vorbeam mai sus, germenele a ceea ce a devenit apoi povestea Ancăi, se petrecea la Timișoara (aveam nevoie ca Anca să participe la revoluție ca să poată discuta apoi cu Leo despre asta). Paul nu era timișorean la început, dar îl voiam căminist. Iar cînd l-am legat de Anca, l-am dus și pe el la Timișoara. Cît despre „Loga”, pentru că era singurul nume de liceu mare pe care-l știam încă de pe cînd eram eu elev (cînd rezolvam probleme și din RMT).

Personajului principal al cărții, Paul, i se reproșează de către Nadia, soția sa, lipsa capacității de a simți arta și înclinația de-a intelectualiza procesul artistic. Dumneavoastră cum percepeți arta și ce rol joacă în viața dvs?

Cum spuneam, Paul are cîte ceva și din mine. Ascult multă muzică, citesc mult, sînt un vizitator asiduu al muzeelor, dar nu țin pasul cu arta contemporană, nu reușesc. Sînt un tip rațional, în sensul că rațiunea e principalul meu mijloc de cunoaștere. Asta nu înseamnă că sînt insensibil sau impermeabil la emoție (cel puțin, așa îmi place să cred). Nu-mi place, de fapt, arta eminamente intelectuală, conceptuală, complet rece, prefer combinațiile. Dar simt nevoia să și înțeleg, nu-mi ajunge vibrația. E, însă, o ecuație subtilă: ca să fac efortul de a înțelege, am nevoie să-mi placă întîi, să-mi atragă cumva atenția. Apoi, dacă și înțeleg, îmi va plăcea mai mult, altfel.

Citind cartea, am interpretat că Paul ajunge la ratare tocmai pentru că a căutat cu atât de multă îndârjire succesul, s-a forțat să își creeze un personaj carismatic și intelectual în societate, iar la final își dă și el seama de asta. Probabil simțea că dacă este cu adevărat autentic, nu ar putea fi apreciat. Dumneavostră care spuneți că sunt motivele pentru care a intrat în declin?

Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar n-aș vrea să orientez eu cititorul prin răspunsul meu, ar fi să impun o anume interpretare, a mea. Or, de multe ori, personajele ies altfel decît a vrut autorul, ajung să facă și să transmită mai mult sau, oricum, ceva un pic diferit de ceea ce și-a propus autorul. Sînt, de altfel, foarte curios să văd ce înțelege fiecare, chiar dacă nu consună cu ce-am avut eu în minte. În particular, ce spuneți  mai sus e foarte adevărat, cum adevărate și pertinente sînt și observațiile, deducțiile din cronica dumneavoastră pentru care vă mulțumesc.

Ce înseamnă succesul pentru dumneavoastră?

Ca dascăl, succesul înseamnă să mă caute foști studenți la mulți ani după ce au terminat sau măcar să se bucure cînd ne întîlnim întîmplător. Ca cercetător, înseamnă să fi avut cîțiva studenți excepționali la formarea cărora să fi contribuit și care să lucreze în domenii apropiate de al meu; mai înseamnă și să fi adus o contribuție cît de mică la domeniul în care lucrez, să fi publicat cîte ceva care să fi fost luat în seamă de alții. Ca scriitor, succesul e să-mi fie citite cărțile, să nu treacă neobservate, să se discute un pic despre ele, așa cum ați făcut dumneavoastră. În orice caz, succesul e ceva ce vine (cînd vine) în mod natural dacă îți faci treaba serios și fără rest, nu e un scop în sine.

Recomandați-ne câteva cărți fie de autori români, fie de autori străini, pe care le-ați citit în ultima vreme și v-au plăcut.

Dintre români, aș zice romanele Supraviețuire, al lui Vlad Zografi, și Vremea tatălui, al  lui Petre Barbu; de asemenea, culegerea de proze scurte August, a Elenei Vlădăreanu. Dintre străini, Guerre de Céline, Elizabeth Finch, de Barnes (sînt un mare admirator al lui Barnes).

Literatura română contemporană este într-un con de umbră azi – de ce? Unde să fie cauza? La tineri, pentru că tinerii nu mai citesc? Sau poate la scriitori, pentru că nu vin cu subiecte de interes pentru ei? Sau poate la edituri, pentru că nu reușesc să ajungă la persoanele care ar fi interesate de citit, să promoveze cum se cuvine noi titluri?

Aș vrea eu să știu răspunde! Dar oare credeți că ați spus bine „tinerii nu mai citesc”? Eu n-aș fi convins că, pe vremea mea, de pildă, citeau mai mult. Am avut mulți colegi, la un liceu bucureștean de top de atunci, care nu citeau nimic în afară de programa școlară (și aia, mai mult fragmente din crestomații). A existat întotdeauna o fascinație pentru ce e străin, nu numai la tineri. Din moment ce preferăm un adidas străin, un vin franțuzesc etc. e natural să credem că literatura străină e superioară. De altfel, editurile însele fac promovare mult mai serioasă și agresivă pentru traduceri, puțini autori români se bucură de promovare constantă din partea editurilor lor (editura și colecția în care public sînt o fericită excepție). Altfel, cred că subiectele abordate de scriitorii români de azi îmbrățișează întreaga paletă posibilă, de la SF la autoficțiune, de la poveste de dragoste solidă, de tip clasic, la istorii queer, subiecte foarte ancorate în actualitate alături de secvențe istorice, proză scurtă, roman, poezie, non-ficțiune într-o variație extrem de ofertantă de stiluri și scriituri.

Lucrați la ceva nou? Ne puteți spune despre asta?

Din păcate nu, e prea devreme pentru altceva, Viața ca o glumă proastă m-a cam stors și încă nu s-a așezat, (îmi) e încă prea aproape ca să mă pot apuca de ceva nou. Am nevoie de o perioadă mai lungă în care să încerc să mă detașez complet de ea, doar așa va putea dospi o idee nouă și  abia apoi sper că voi reuși să  reîncep să scriu.

Aveți o prezență în online? Unde vă putem urmări?

Nu exist în online decît ca matematician, prin preprinturile pe care le postez pe arxiv.org, și în calitate de cronicar dramatic, prin cronicile de teatru pe care le public pe Liternet. Nu am cont de Facebook, Twitter, Instagram și ce-o mai exista. Mai devreme m-ați întrebat cînd am timp să fac tot ce fac deja. Cum credeți că m-aș descurca și cu o prezență constantă online?

O carte care v-a rămas de referință, care v-a influențat într-un moment al vieții și de ce?

Mi-e greu să aleg una singură. În liceu am citit pentru prima oară Proust, În căutarea timpului pierdut, în traducerea lui Barbu Cioculescu, din BPT. Apoi am recitit-o, în franceză, de două ori, la intervale mari de timp, ultima dată în ediția din Pléiades. Cartea asta a contribuit, cred, la un anumit tip de introspecție pe care-l practic, poate nu conștient, dar pe care îl pot detecta post festum. E sigur una dintre cărțile care m-au format în adolescență. Dar n-a fost singura (urăsc topurile). Dostoievski, de asemenea, a fost foarte important în adolescența și tinerețea mea, n-aș putea alege o carte anume a lui, din fiecare rămîi cu ceva. Și Caragiale, tot, pe care-l citesc și recitesc mereu.

Bio autor

Despre Liviu Ornea (n. 1960) am aflat că este matematician, profesor al Universității  din București și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române. A publicat peste 80 de articole de geometrie diferențială, o monografie de specialitate și două cursuri universitare, a conferențiat și a făcut cercetare în numeroase institute și universități din lume.

Începând din 2005, prin rubrica „Bifurcații” din revista Observator cultural, devine o prezență constantă în spațiul public (o parte dintre eseurile publicate aici și în alte reviste au fost adunate în volumele Varietăți conexe și Bifurcații, Curtea Veche, 2008 și 2014). Publică și cronică de teatru (acum, tot în Observator cultural – o selecție se află în volumul Un matematician la teatru, Tracus Arte, 2014). De asemenea, traduce cu plăcere literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii din limbile franceză (Léon Polyakov, Jean-Claude Grumberg, Gilles Zenou, Cédric Villani) și italiană (Alberto Moravia, Antonio Tabucchi, Paolo Zellini).

Recomandare: Viața ca o glumă proastă, de Liviu Ornea, un roman strălucit