Am început lectura romanului „Viața ca o glumă proastă”, de Liviu Ornea, recent apărut la editura Nemira, fără să am așteptări prea mari. Nu citisem articole despre autor până atunci, nu eram familiară cu opera sa, iar după titlu și descriere, îmi era teamă că va fi un roman prea întunecat pentru gustul meu. Însă după primele 10 pagini, cartea m-a prins în lumea ei și am citit fără oprire, până am întors ultima pagină. Dacă în primă fază am ales că citesc cartea pentru un detaliu, anume faptul că personajul principal este din Timișoara și a terminat același liceu ca și mine, C.D. Loga, treptat povestea și trăirile personajelor m-au prins și nu am mai putut să las cartea din mână. Mi-a plăcut mult stilul în care este scris romanul – o alternare între dialoguri și părți epistolare, care mi-au dat senzația că pătrund cu adevărat în viața personală a unor oameni pe care, pe parcurs, am ajuns să îi îndrăgesc. La o primă vedere, romanul este despre ratare – însă eu aș spune că aduce în discuție o temă mai amplă, anume cum ar trebui să ne trăim viața și ce înseamnă, de fapt, succesul? A trecut ceva vreme de când am citit un roman de un scriitor român contemporan care să îmi placă atât de mult – scriitura inteligentă, referințele culturale, umorul și ironia fină m-au cucerit.

Desfășurarea romanului se întinde pe o perioadă de aproape treizeci de ani, începând înainte de Revoluție, cu o scrisoare a personajului principal, Paul, către mama sa. Din timpul serviciului militar și până la retragerea din viața profesională și socială, călcăm pe urmele lui Paul, cunoscând treptat lumea lui interioară și cea a apropiaților și colaboratorilor. Pe măsură ce citești romanul, ai senzația că tragi cu urechea la conversațiile sale sau ale celor din jurul lui, parcurgând jurnale și e-mailuri, scotocind prin gândurile sale vreme de mai bine de treizeci de ani. Este o reconstrucție minuțioasă a unei vieți care are toate premisele pentru succes, însă nu se desfășoară așa cum ar fi sugerat startul ambițios.

Cred că valoarea romanului stă în felul în care scriitorul a construit personajele, care par reale, persoane palpabile. Dacă rezumi marile romane la acțiunea în sine, de multe ori nu îți sună a capodoperă, de aceea este greu să le explici pe scurt, să spui în câteva cuvinte de ce o carte a făcut istorie. Asta se întâmplă pentru că acțiunea în sine devine fascinantă atunci când cunoști personajele, când empatizezi cu ele, când pui totul în context, când înțelegi la modul real de ce au făcut asta și nu ailaltă. Când te fascinează alegerile lor, rezultatele la care au dus. În asta cred că stă valoarea unui scriitor – nu în a inventa povești irepetabile, unice (e greu cu tona de literatură scrisă până în prezent, oricum..), ci în a da viață unor personaje credibile. De fapt, acest subiect se regăsește și în cadrul cărții, când Paul reia legătura cu prima sa iubire și discută prin e-mailuri despre cum a decurs viața lor în anii în care nu s-au văzut, ea aduce în discuție ideea că o viață de întâmplări rezumată în câteva fraze nu poate surprinde adevărul și mai mult, poate căpăta o notă trivială.

În treacăt fie spus, am rămas și eu uimită văzând ce-a ieșit când am condensat cinci ani din viața mea în câteva rânduri și cât de prozaic, tern și aproape trivial arată o viață infinit de complicată, rezumată strict prin faptele care-o compun. Tot ce am scris e purul adevăr și conform cu realitatea. Dar n-a fost deloc așa cum pare. Mare tâmpit cine-a spus că o viață înseamnă faptele care-o compun. Încearcă să reduci Hamlet la poveste, la tramă și vezi ce iese. Vei fi uimit.

Îmi plac mult pasajele din carte care discută idei mari despre viață, artă, iubire – este genul de lectură care te face să reflectezi la viața ta, la universul înconjurător, la motivele pentru care te trezești dimineața. Trei subiecte aduse în discuție în carte mi-au atras atenția și mi-au rămas în minte.

Cât de autentici, originali suntem, de fapt?

Primul, și probabil cel mai important subiect tratat în carte este dat de tema autenticității. Paul este un personaj pasionat de cărți, iar orice conversație a lui cu prietenii sau iubitele, la fel ca orice monolog interior, e plin de referințe culturale. Multe dintre lucrurile pe care le spune sau gândește conțin un citat sau o situație dintr-un roman, momentele sunt asociate cu o anumită secvență muzicală sau cu un film. De aceea, multe dintre personajele care interacționează cu el observă că Paul pare a fi o sumă de cărți citite, filme văzute, picturi, muzică și se întreabă ce rămâne dacă dai la o parte aceste elemente, cine este el cu adevărat sub masca asta de om care știe tot, a citit tot, a văzut totul undeva…

Ca fizician, știi, am înțeles de mult că e foarte greu să ai idei originale, numai cei cu adevărat mari le au și ăștia sunt foarte puțini. Dar ce mă uimește în continuare e că și când avem impresia că am trăit ceva formidabil, ieșit din comun (…), ei, și-atunci, domne, chiar și atunci, dacă sapi mai adânc, vezi că n-ai fost primul, o găsești scrisă undeva.

La el, stilul acesta vine, pe de o parte, din dorința de a impresiona, de a trăi la nivelul personajului social creat, iar pe de altă parte probabil nu crede cu adevărat în originalitate (sau cel puțin nu crede că o poate genera el…). Personal, nici eu nu cred că mai există idei 100% originale – cu toții, indiferent de meserie sau ocupație, construim pe umerii giganților dinaintea noastră. În mod involuntar suntem influențați de tot ceea ce am citit, văzut, ascultat până acum, de suma trăirilor, scrierilor omenirii de la origini și până în prezent.

La mine, inautentice, artificiale nu sunt sentimentele, ci felul în care reușesc eu să le exprim, nu pot s-o fac decât mediat, citând vorbele și ideile altora. (…) De altfel, cum Dumnezeu să nu fiu livresc când am crescut și trăiesc înconjurat de cărți, într-o casă care a ajuns să semene cu un depozit al centrului de librării, și am citit atât de multe, încât m-am convins că, orice ai gândi, a fost deja gândit și spus de altcineva într-o formă inevitabil mai frumoasă, mai inteligentă și mai precisă decât aș putea-o face eu vreodată? Originalitatea e aproape întotdeauna o iluzie.

Cum ne raportam la artă?

O altă temă care mi-a dat de gândit și merită menționată aici este felul în care fiecare dintre noi se raportează la artă. Unii simt instinctiv anumite lucruri când privesc o operă de artă, alții au nevoie de context, de o poveste pentru a înțelege și aprecia cu adevărat arta. Personal, fac parte din cea de-a doua categorie – simt nevoia să înțeleg mai multe despre artist atunci când privesc un tablou, de exemplu. Contează pentru mine când a fost pictat, în ce context, cum și-a trăit viața acel pictor și multe alte detalii care îmi influențează felul în care percep acel tablou. Mai ales în ceea ce privește arta contemporană, care îmi pare complet ternă și nu îmi spune nimic dacă nu înțeleg povestea operei în sine și a autorului.

Personajului nostru, Paul, i se reproșează de către Nadia, soția sa, lipsa capacității de a simți arta și înclinația de a intelectualiza procesul artistic.

În fond, nu trebuie să înțelegi până în cele mai mici detalii ceva ca să-ți sugereze o culoare, o imagine, chiar o idee. Atunci mi-a servit un citat dintr-o carte de Paul Valery, pe care zice c-o terminase de curând: un personaj spune acolo că există o parte importantă a sufletului, care se poate bucura fără să înțeleagă. Am fost încântată! Mă descria perfect. Ce continuă să mă mire e că P. are acces la așa ceva numai pe cale rațională. Complicată ființă!

Ce înseamnă ratarea? Și ce înseamnă succesul?

Paul, cel a cărui viață e ca o glumă proastă, este un intelectual de familie bună, un fizician seducător, care deși are toate premisele unei vieți de succes, spre final se prăbușește. Profesional, apoi îndepărtând oamenii care gravitează în jurul său și asezonându-și zilele cu mult alcool. Citind aceste rânduri, poți avea senzația că este un roman apăsător, poate chiar întunecat, însă nici vorbă de așa ceva.  Da, poate că ai un nod în gât văzând cum Paul alunecă pe o pantă și se prăbușește încet, dar sigur, mai ales că este un personaj de care ajungi să te atașezi emoțional. Însă tonul scriiturii nu este patetic și nici dramatic – dialogurile și descrierile inteligente, ironia, umorul omniprezent, referințele culturale și științifice te provoacă, te cuceresc.

Închizi cartea gândindu-te la ce înseamnă de fapt succesul și ratarea, cum ar trebui să ne raportăm la succes? Însemnele exterioare, date de societate, precum succesul profesional sau faima? Sau însemnele interioare, precum liniștea sufletească, plăcerea de a face ceva? Este foarte interesant, pentru că Paul ajunge la ratare tocmai pentru că a căutat cu atât de multă îndârjire succesul, s-a forțat să își creeze un personaj carismatic și intelectual în societate, iar la final își dă și el seama de asta. Probabil simțea că dacă este cu adevărat autentic, nu ar putea fi apreciat. Și cred că majoritatea facem asta, ne construim un personaj pe care-l afișăm în societate, unul care să se ridice la standardele vremurilor și care să placă. Doar că unii duc asta la extremă și când nu mai pot susține personajul, minciuna, se prăbușesc.

Nu chiar, e mai complicat și mult mai dureros, pentru că nu era nimic de ratat, asta nu pricepe nici maică-mea, nici voi, ăștia care-mi tot reproșați că beau peste măsură și mă ratez. Ratarea e varianta optimistă, pentru că-ți poți spune: „Mamă, ce-aș fi putut eu realiza dacă nu beam!” sau ceva de felul ăsta. Nu, am făcut și eu ce-am putut și, sigur, am mai înflorit-o dacă am avut ocazia, dar acum simt că nu mai pot duce, mi-e lehamite, greață, de parcă toată viața mea ar fi fost doar o butaforie, o eroare. Am jucat, joc un rol, înțelegi? Și deodată mi-e greu să-l mai joc, dar nici să distrug spectacolul nu pot.

Fragmente 

Trebuie să te decizi. Sunt momente din-astea în viață, Măgduță, când de ce faci atunci, depinde cum va fi viața ta mai târziu. Poate și a altora, n-ai de unde să știi, dar a ta sigur. De obicei, nu poți să le recunoști. Că, dacă le-am recunoaște, dac-am ști…

Straniu lucru, totuși, prietenia! Am citit undeva, nu mai știu la cine, că nu te duci la un prieten să verși tot răul din tine, nu vrei să-i transferi lui urâtul și întunericul din tine, tocmai pentru că ți-e prieten, ții la el și vrei să-l protejezi, să-l ferești. Cum să-ți vină, sănătos fiind, nu bolnav psihic, să scoți din adânc și să-l împroști cu toată urâciunea care zace-n tine? Dar atunci, cu cine te mai ajuți? Nu știu. Zău că nu știu. Pare un paradox, pentru că te condamnă la cea mai neagră singurătate, și nu știu cum să ies din el.

(…) Noi ne ghidăm după un principiu fals, al eleganței sau armoniei, ca și cum natura trebuie să fie armonioasă și elegantă, și totul să fie cum ne place nouă, și ecuațiile noastre să fie simple și simetrice, cu constante frumoase și toate celelalte, știi tu. Numai că natura nu e deloc așa, de unde atâta eleganță?, naturii i se fâlfâie de ce credem noi despre ea, lăsând la o parte că ea există bine mersi și când nu o observăm noi, care o investim cu sens, când ea se mulțumește să existe, până și faptul că există și că e cognoscibilă e o întâmplare, problema sensului nu se pune din punctul ei de vedere, al naturii, vreau să zic. Sens căutăm noi pentru viața asta de rahat, pentru că nu putem admite că, de fapt n-are niciunul, niciunul, totul e o întâmplare tâmpită.

Bio autor

Cum spuneam, înainte să apară această carte în viața mea, nu știam nimic despre autor, Liviu Ornea. Acum, după această experiență, plănuiesc să citesc și Viitorul anterior, volumul său de debut în proză. Scriitura lui este elegantă, armonioasă și inteligentă, cu o notă de ironie și un umor fin și sincer nu îmi aduc aminte când am citit ultima oară un autor român contemporan care să îmi placă atât de mult. Despre Liviu Ornea (n. 1960) am aflat că este matematician, profesor al Universității  din București și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române. A publicat peste 80 de articole de geometrie diferențială, o monografie de specialitate și două cursuri universitare, a conferențiat și a făcut cercetare în numeroase institute și universități din lume.

Începând din 2005, prin rubrica „Bifurcații” din revista Observator cultural, devine o prezență constantă în spațiul public (o parte dintre eseurile publicate aici și în alte reviste au fost adunate în volumele Varietăți conexe și Bifurcații, Curtea Veche, 2008 și 2014). Publică și cronică de teatru (acum, tot în Observator cultural – o selecție se află în volumul Un matematician la teatru, Tracus Arte, 2014). De asemenea, traduce cu plăcere literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii din limbile franceză (Léon Polyakov, Jean-Claude Grumberg, Gilles Zenou, Cédric Villani) și italiană (Alberto Moravia, Antonio Tabucchi, Paolo Zellini).