Marea liniștii este un roman straniu, incredibil de frumos. M-a intrigat imediat, pentru că titlul este inspirat de Mare Tranquillitatis, o depresiune care se află în bazinul Tranquillitatis de pe Lună. Acestă „mare” are o nuanță ușor albăstruie față de restul Lunii și se remarcă destul de bine atunci când culoarea este prelucrată și extrasă din fotografii. Nuanța de albastru și impresia de mare este datorată conținutului mai mare de metal din solul bazaltic sau din roci. Tare fain, nu? 😊 Titlul cărții este foarte bine ales, având în vedere că acțiunea plonjează curajos într-un viitor când omenirea va fi colonizat Luna.

Autoarea romanului de succes Station Eleven, ecranizat de HBO Max, Emily St. John Mandel, a scris un roman despre artă, timp, iubire și pandemie, care îl poartă pe cititor de pe Insula Vancouver, în 1912, până într-o colonie întunecată de pe Lună, aproape cinci sute de ani mai târziu, prin intermediul unei povești despre umanitate, derulate în timp și spațiu. Romanul vine și cu o dilemă interesantă: trăim sau nu într-o simulare? Întrebare la care autoarea reușește să răspundă într-un mod profund uman și elegant: Și ce dacă? Viața trăită într-o simulare este tot viață. 😊

Oare Olive își dorea cu adevărat să poată trăi pe Pământ? Ezita în această chestiune. Trăise toată viața pe cei cincizeci de kilometri pătrați ai celei de-a doua colonii selenare, numită atât de imaginativ Colonia Doi. I se părea frumoasă – Colonia Doi era un oraș din piatră albă, cu turnuri ascuțite, străzi mărginite de copaci, cu mici parcuri, cartiere cu clădiri înalte, care alternau cu altele, alcătuite din case micuțe și peluze miniaturale, cu un râu care curgea pe sub galeriile pietonale -, dar orașele care nu sunt rodul planificării urbane prezintă și ele avantaje. Colonia Doi era liniștitoare în simetria și ordinea ei. Uneori ordinea poate fi necruțătoare.

O demonstrație de măiestrie deopotrivă umană și tandră, intelectuală și jucăușă, Marea Liniștii e un roman despre metafizică și călătorii în timp, care surprinde cu precizie realitatea momentului actual.

Când Gaspery Roberts, un detectiv din Orașul Nopții, este angajat să investigheze o anomalie din ținuturile Americii de Nord, descoperă o serie de vieți date peste cap: fiul exilat, împins la nebunie, al unui conte, o scriitoare aflată departe de casă când o pandemie face ravagii pe Pământ și un prieten din copilărie din Orașul Nopții care, ca și Gaspery, a întrezărit ocazia de a face un lucru extraordinar, care va tulbura cronologia universului.

Emily St. John Mandel (n. 1979) este scriitoare canadiană. Printre cărțile ei se numără The Glass Hotel și Station Eleven, roman finalist al National Book Award și PEN/Faulkner Award for Fiction, tradus în treizeci și trei de limbi, care stă la baza serialului omonim HBO Max. În prezent, locuiește în New York.

Ce vreau să spun este că mereu apare ceva. Cred că noi, ca specie, avem o dorință de a crede că trăim în punctul culminant al poveștii. E o formă de narcisism. Vrem să credem că suntem importanți și unici, că trăim la sfârșitul istoriei, că acum, după toate aceste milenii de alarme false, acum este în sfârșit cel mai rău moment al istoriei că am ajuns, în cele din urmă, la sfârșitul lumii. Dar toate acestea generează o întrebare interesantă, a spus Olive. Și dacă este cu adevărat sfârșitul lumii, de fiecare dată?

Asta, m-am trezit gândind în anii ce au urmat, în nopțile în care eu și soția mea cântam împreună la vioară, când găteam împreună, când ne plimbam pe câmpurile noastre și priveam mișcările roboților de la fermă, când stăteam pe verandă și priveam navele spațiale înălțându-se precum licuricii la orizont, deasupra Oklahoma City, asta n-a înțeles niciodată Institutul Timpului: dacă vor apărea vreodată probe irefutabile ale faptului că trăim într-o simulare, răspunsul corect va fi: Și ce dacă? Viața trăită într-o simulare e tot viață.