Jurassic Park este unul dintre filmele copilăriei mele. L-am văzut de nenumărate ori, l-am asociat mereu cu fascinația pentru dinozauri, cu aventura pură și cu acel sentiment de uimire pe care filmele anilor ’90 știau să-l creeze. Mult timp, nici nu mi-am pus problema că povestea ar putea veni dintr-o carte. Abia când am văzut titlul pe site-ul editurii Nemira am realizat că, de fapt, totul a început pe hârtie.

Între timp, dinozaurii au revenit puternic în viața mea, de data aceasta prin ochii copilului meu, pentru care sunt subiectul preferat din lume. 🙂 Așa că am zis că e momentul perfect să citesc și romanul. Și ce surpriză! Jurassic Park nu este doar bun. Este incredibil de bun. Mai mult decât atât, romanul mi s-a părut mult mai intens, mai dur și mai profund decât ecranizarea pe care o purtam cu atâta nostalgie în suflet.

Michael Crichton pornește de la o întrebare simplă, dar extrem de incomodă: ce se întâmplă atunci când știința reușește imposibilul, dar omul își pierde măsura? Dinozaurii sunt readuși la viață cu ajutorul ingineriei genetice, pe o insulă izolată, unde un parc tematic promite să fie cea mai mare minune a lumii moderne. Doar că lucrurile scapă rapid de sub control.

Deși povestea este cunoscută, cartea reușește să surprindă prin ritm și prin realism. Crichton construiește tensiunea treptat, aproape clinic. Romanul debutează cu așa-numitul „Incident InGen”, un atac violent al unui velociraptor, prezentat oficial ca un simplu accident. Deja simți că ceva nu este în regulă, că adevărul este mult mai periculos decât versiunea oficială.

„Dinozaurii lui Michael Crichton sunt cu adevărat înspăimântători.” – Chicago Sun-Times
„Înfricoșător de realist… captivant… nu-l vei putea lăsa din mână.” – The Detroit News

Și exact asta se întâmplă: cartea te prinde și nu-ți mai dă drumul.

Pentru a evalua siguranța parcului, sunt aduși pe insulă câțiva specialiști care devin, fără să vrea, martorii dezastrului:

• Dr. Alan Grant, paleontolog

• Dr. Ellie Sattler, paleobotanist

• Dr. Ian Malcolm, matematician și expert în teoria haosului

Dintre toți, Malcolm mi se pare cel mai memorabil. El este vocea care avertizează constant că sistemele complexe – viața însăși – nu pot fi controlate complet. Că ordinea este o iluzie. Că haosul găsește mereu o cale.

Când furtuna tropicală lovește insula și sistemele de securitate cedează, romanul se transformă într-o luptă brutală pentru supraviețuire. Și aici apare una dintre cele mai mari diferențe față de film: cartea nu menajează cititorul. Este mai întunecată, mai violentă și mult mai lipsită de compromisuri. Personaje importante mor, parcul nu este „salvat”, iar finalul este categoric. Crichton nu vrea să te liniștească, ci să te pună pe gânduri.

Dincolo de dinozauri și scenele memorabile cu T. Rex sau velociraptori, Jurassic Park este, în esență, un roman despre responsabilitate. Despre limitele progresului. Despre pericolul de a confunda ceea ce putem face cu ceea ce ar trebui să facem.

Citită azi, la peste 30 de ani de la publicare, cartea este poate chiar mai relevantă decât atunci. Trăim într-o lume a inteligenței artificiale, a ingineriei genetice și a descoperirilor care avansează mai rapid decât discuțiile etice. Mesajul lui Crichton rămâne tulburător de actual.

Michael Crichton, autor al unor romane precum The Andromeda Strain, Sphere, Congo sau Prey, a fost un adevărat vizionar al thrillerului științific. Cu peste 200 de milioane de exemplare vândute și numeroase adaptări cinematografice, el a știut să transforme știința reală într-o ficțiune care provoacă și sperie în egală măsură.

Pentru mine, Jurassic Park nu a fost doar o lectură bună, ci o redescoperire. O carte care mi-a arătat că unele povești nu îmbătrânesc, ci cresc odată cu noi — și devin chiar mai puternice atunci când le privim cu ochii de adult.