Este creativitatea o calitate rezervată doar artiștilor? Scriitoarea româno-canadiană Irina V. Boca, autoarea romanului Zaria publicat de Editura Moft, consideră că nu. Într-un interviu despre artă, scris și creativitate, dar și despre „Zaria”, romanul publicat la întoarcerea în țară, după 30 de ani de exil, Irina V. Boca spune că este nevoie de creativitate chiar și pentru a citi o carte. Mai mult, „Zaria”, un roman „despre acea filiație subtilă care ne leagă de artă”, dedicat limbii române, invită cititorii să devină artiști.

Autoare care a publicat în România și în Statele Unite volume de eseuri, filosofie politică și beletristică, Irina V. Boca vorbește, în cele ce urmează, despre artiști și locul lor în lume, despre locul magic ce intersectează autorul și cititorul, în paginile unei cărți și despre „Zaria”, romanul care punctează „momentul de grație al adevăratei întâlniri cu și despărțiri de limba română”.

1. Ați publicat în România, Statele Unite și Canada, beletristică, volume de eseuri, filosofie politică și numeroase articole. Imediat după întoarcerea în țară ați lansat „Zaria”, un roman despre condiția artelor în societatea de azi. Ați scris cartea cu gândul la cititorii din România?

Am scris „Zaria” cu gândul la vorbitorii limbii române și deci, la români, fie ei cititori sau nu. Pe atunci, adică acum 13-15 ani, cititorul „Zariei” mi se părea că trebuie să fie cineva nu neapărat cult (în definitiv, toți am urmat o universitate sau alta), dar cu siguranță cineva care să iubească limba română într-atât încât să-și dorească existența unui roman dedicat ei. Ce ne spune această română de care ne folosim neatent și frivol? Ne duce undeva anume, de ce?, ne inspiră oarecum pedant, ne revigorează memoria vizuală sau, din contră, ne reamintește că nu putem trăi fără vorbe?

Ca în orice sincopă a gândirii, întrebările abundă. Sunt de vină anii în care am citit literatură de import fără să ne preocupăm să exportăm un rând inteligibil? Este de vină colosala lipsă a timpului dedicat lecturii sau dezinteresul/plictisul generat de o industrie culturală mediocru de înțeleaptă? Câte un pic din fiecare. În doze mai mari sau mai mici, într-o societate în care nu ne este clar de unde venim și încotro ne îndreptăm. Cititul sigur nu ajută! Ca o snoavă auzită cândva, a citi în română devine din ce în ce mai dificil. Arogant, la ambele capete ale firului ce leagă cititorul de scriitor, actul de a citi a devenit o frunzărire rapidă inspirată de moment, modă sau chef. A-i cere unui romancier să divorțeze de limba română și să scrie ce vor să audă cititorii înseamnă să-i ceri să se sinucidă sau să se înăbușe subit sub greutatea nimicului epic, să uite spontan sau să măcelărească fără scrupule limba română.

2. Roman de un lirism intens, care scoate cititorii din zona de confort intelectual, „Zaria” îi „invită să vrea să fie sau să devină artiști” – după cum ați afirmat public. Credeți că este necesară creativitatea și când citim o carte?

Sigur, altfel nu am mai citi. Am copia sau ne-am dezice de personajele patronate de realitate ca de un adevăr absolut și, foarte probabil, am sforăi foarte liniștiți în absența molcomă a viselor. Atunci când cititorul și scriitorul nu se cunosc, ei/ele sunt ca două gloanțe șfichiuind în întuneric, două proiectile care pornesc în același timp din locuri diferite, urmând orbește traseul antagonistic al vremii și fără a se întâlni vreodată altfel decât în scris și citit. În cea mai mare viteză, zarvă ori frică de impact, cei doi se întâlnesc liric, se plac amuzându-se sau se urăsc suferind, admirând ori trecând sub tăcere această ciocnire fulger dintre creator și observator.

3. Care este profilul cititorului ideal din punctul dumneavoastră de vedere?

Ha, grozavă întrebare! Cred că l-am scris, descris și re-descris în Zaria de atâtea ori încât mă întreb dacă există, a existat sau va exista un asemenea profil care ar trebui, totuși, să fie citit printre rânduri. Altfel, idealul se confundă cu un călău, iar profilul devine un geamăt de durere sau plăcere. „Punctul de vedere” nu poate exista fără aceste două extreme? Eu m-aș încumeta să cred că lirica ar putea avea și alți nași, de pildă, inspirația (nu putem respira dacă o inhibăm), inteligența (ne plafonăm dacă n-o folosim decât pentru vise și calcule), instinctul (ne uită dacă-l călcăm în picioare).

Dar vorbim despre cititoare și cititori și atunci harta profilurilor idealiste sau idealizate se modifică drastic din cauza statisticilor și a altor manevre de răsunet, dar cu capital din ce în ce mai redus. Deși se spune că femeile citesc mai mult decât bărbații, eu am trăit într-o lume în care nu am întâlnit sau auzit de filozoafe, iubitoare de literatură clasică, gânditoare politice, istorice sau chiar și poete de calibru internațional. Suntem inexistente? Dacă da, atunci ar trebui să ne întrebăm de ce (?) și să încercăm să remediem situația.

4. Zaria ne vorbește despre creație, ca singurul destin posibil pentru artist, dar și despre sacrificiu. Este posibilă arta în absența sacrificiului?

Zaria este, în primul rând, un roman de dragoste. Nu orice dragoste, ci acea filiație subtilă care ne leagă de o artă ce nu poate fi redusă la o formulă de consum, la o dorință naivă de-a fi altfel sau un vis-postum pentru vremuri viitoare. Cu alte cuvinte, m-aș gândi la această legătură dintre scris și artă ca la ceva ce nu lipsește niciodată – sinea? Întortocheată, mofluză, lăuză în zvonuri, speriată, agramată stradal, osândită muncitorește, femeie/bărbat, decedat(ă) și resuscitat(ă) psiho-analitic (adică temeinic) ș.a.m.d. Sinea ne aparține precum zâmbetul sau grimasa de pe urmă, așa cum e, inviolabilă, incertă, erijat(ă) într-o reacție irațională sau instinctivă în care creația încetează să mai fie operativă și devine legătură distopică între „tu” și „eu”. Scuzați-mi termenii lacși, dar artistul nu poate fi numai boem, din când în când își permite și luxul de a fi tehnic de exact.

5. Cum ar arăta din punctul dumneavoastră de vedere o lume ideală, în care arta și artistul ar primi locurile pe care le merită?

O lume ideală pentru artă ar fi cea în care unui artist i se recunoaște munca și nu numai râvna de-a reprezenta lumea cum nu e. O lume arhi-ideală pentru artist ar fi cea în care el/ea nu ar trebui să fie doar o copie a diferențelor culte sau inculte ca să poată dovedi că există. Locurile pe care le merită? – cele pe care nu le ocupă. Pentru el/ea idealul este o interfață măgulitoare, pe când restul nu mai poate fi decât o obsesivă teroare psihică branduită „Artă”.

Lăsând macabrul atopic în urmă, idealul pare să presupună întotdeauna un sacrificiu real, bi- sau co-lateral, iar tocmai această osmoză dintre ce este idealizat și ce este sacrificat refuză să devină întreg din pură (co)incidență umoristică. Râdem, râdem, dar până la urmă și gluma-i pe bani.

6. Cât de greu sau ușor scrie Irina V. Boca? Aveți vreun ritual de scris?

Obișnuiam să mă opresc din scris când îmi era ușor să aștern ceva pe hârtie și mă forțam să scriu nebunește când îmi era imposibil să îmi amintesc dacă într-adevăr există un vocabular/dicționar al scrisului. Ritualul este și nu este inamicul verbelor, substantivelor sau semnelor gramaticale, el se întâmplă să fie o rutină a ceea ce este, se prezintă a fi sau doar pare a fi. Acum scriu după o rutină matură, dimineața și seara, când liniștea-i o oază periferică și accidentele nu-s minore în litere, ci doar în profeții sine-qua-non.

Generațiile de scriitori dinaintea mea au avut un singur atu: erau bărbați, trebuiau crezuți-ghetto nu numai ca intelectuali de nume și renume sau ca străini familiarizați cu industria de c/arte, ci și ca arhetipuri minore ale unor culturi fără viitor concret. Din cauza asta prefer să ignor ce nu-i aparține scrisului ca schelet longi/latitudinal al artei de-a fi (fost) râzgâiat de talent, lăudat, derâs, publicat, uitat și alte parii sociale prin care ce se vede nu se aude (dar se visează a fi); ce se aude se uită ca un vers-refren al firii; ce se simte e doar o metaforă a lui „a câștiga”; ce se-mplinește nu-i decât un moft al lui „a avea” gust sau nu; iar ce se profesează nu-i decât o simbioză complexă a destinatarului cu deplina lui absență.

În definitiv, destinul este un cuvânt. Îl credem sau nu.

7. Ce faceți când povestea se naște mai greu? Cum ieșiți din blocajele de creativitate?

N-aș putea spune că mai sufăr de-o naștere creativă dificilă. De-a lungul timpului am învățat la ce trebuie să renunț și la ce nu, ca să țin în viață legătura cu scrisul. Blocajele survin atunci când această legătură se pierde în menajul social de zi cu zi, în care scrisul ajunge să ocupe ultimul și nicidecum primul loc. Bineînțeles, fiecare scriitor poate să ocolească zona de inconfort creativ și să restabilească legătura cu scrisul pe diferite căi – un plan de lucru, inspirație de moment, persistență, încăpățânare etc. Eu am ales să nu renunț la scris nici măcar pentru o zi.

8. Ce cuvinte de încurajare (sau descurajare) i-ați spune unui tânăr care dorește să scrie o carte?

Să scrie cu pasiune – nu pentru faimă, bani sau imortalitate culturală, ci pentru litere ca atare. I-aș mai recomanda să nu subscrie oricărui fel de literatură, ci celei/celor ce contează la întâlnirea cu scrisul. O povață practică: tiparele gnostice, paradigmele, fluențele literare sunt prinse-n jocul puterii precum un semn de întrebare de paragraful, sinteza artificială sau tăcerea dinainte. A scrie nu-i un privilegiu, dar nu-i nici de uitat că așa este.

9. Există vreo carte față de care purtați o recunoștință specială?

Sunt mai multe cărți față de care mă raportez ca scriitoare interesată de nou și mai puțin de traumatizanta poveste a unei culturi-proprietate în care gândirea este superfluă dacă nu susține perpetuu ruinele dogmatice și mai ales pragmatice ale prezentului.

10. Când a fost momentul când ați realizat că nu puteți trăi fără scris?

Când am început să scriu dintr-o reală pasiune și nu pentru că trebuia să produc subtile înțelesuri, voiam să exprim ceva savant sau îmi era necesar scutul liric ca să contracarez o realitate austeră, un ritm de viață lipsit de sensibilitate, dar aliniat mercantil unei supraviețuiri aleatorii. Nu este un moment propriu-zis, este mai degrabă o fază, o perioadă, o înstrăinare adresată deciziilor ce nu-și au locul în scris. Pot trăi fără scris, dar aleg să nu.