În căutarea inspirației pentru lectură, am provocat 7 scriitori români să îmi povestească ce au citit în ultima vreme. Mi-am dorit să descopăr ce cărți apreciază scriitorii autohtoni și de ce. Au răspuns provocării mele Doina Ruști, Liviu Ornea, Camelia Cavadia, Radu Găvan, Octavian Soviany, Andrei Ruse și Goran Mrakić, cărora le mulțumesc pentru amabilitate. Două dintre cărțile menționate de mai multe ori sunt „Abraxas” de Bogdan Alexandru-Stănescu și „Către Paradis” de Hanya Yanagihara. Vă invit să descoperiți recomandările, eu mi-am îmbogățit lista de cărți de citit cu ocazia aceasta.

Totodată, în acest articol recomand și cartea mea preferată de la fiecare scriitor în parte, în cazul în care nu le-ați descoperit scriitura până acum, să aveți un punct de reper. Vă încurajez să o faceți, scriitura lor merită toată atenția noastră.

 Liviu Ornea

Liviu Ornea este matematician, profesor al Universității  din București și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române. Începând din 2005, prin rubrica „Bifurcații” din revista Observator cultural, devine o prezență constantă în spațiul public. Publică și cronică de teatru și traduce cu plăcere literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii din limbile franceză (Léon Polyakov, Jean-Claude Grumberg, Gilles Zenou, Cédric Villani) și italiană (Alberto Moravia, Antonio Tabucchi, Paolo Zellini). Recomand volumul de debut în proză, Viitorul anterior, precum și Viața ca o glumă proastă (despre care am vorbit aici)  ambele apărute la editura Nemira.

„În ultima vreme, dintre cărțile autorilor români, am citit cu mare plăcere romanul Gabrielei Adameșteanu, „Voci la distanță” (Polirom) și o apariție mai veche, „Viața de apoi a poetului” (Nemira), o foarte interesantă culegere de proze scurte a lui Andrei Crăciun. Am recitit de asemenea poezii de T. S. Eliot în vechea traducere a lui Aurel Covaci, un volumaș din 1970, în seria „Cele mai frumoase poezii” a editurii Albatros. Reiau periodic mai ales „Țara pustie”, un poem magic: e foarte tonic să citești poezie filosofică. În paralel, citesc cu interes extrem o carte de știință, „Pînă la sfîrșitul timpului”, de Brian Greene: o expunere a istoriei universului, inclusiv a vieții, din perspectiva fizicianului, foarte pe înțelesul cuiva care a terminat liceul, o scriitură plină de farmec (nu e nepotrivit calificativul, chiar dacă nu e vorba despre literatură, ci despre știință). Sîntem asaltați de pseudoștiință, văd stupefiat intelectuali care vorbesc despre energii de nu știu ce fel, iau în serios astrologia – cred că e nevoie acută de cărți ca aceasta și ca multe altele din colecția de știință pe care o scoate Vlad Zografi la Humanitas.”

Doina Ruști

Doina Ruști a scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane de succes, cu miză socială: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010) ș.a, precum și proză scurtă. Traduse în numeroase limbi de circulație, scrierile ei s-au bucurat de recenzii laudative în multe publicații internaționale. A primit, între altele, Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă al Academiei Române (pentru Lizoanca). Este specialistă în simbologie, profesoară la Universitatea din București și scenaristă, membră a Uniunii Scriitorilor, a PEN România și a Asociației Creatorilor de Ficțiune.

„Am citit recent câteva romane, unele abia apărute, altele mai vechi. Săptămâna trecută m-am delectat cu Hanya Yanagihara – „Către paradis” – apărut de nici o lună,  la Litera, o carte cu atmosferă intensă și electrizantă, cu mesaj profund, o radiografie a spațiului cotidian, ilustrată prin fragmente ale marii povești care este istoria generală. Mobilitatea discursului narativ și observația psihologică minimalist topită în poveste mi se par două intre calitățile cărții.

M-am delectat cu  povestirile lui Carlos Fuentes: „Toate familiile fericite” (Curtea Veche, 2023), care mi-a amintit de anii ’80 în multe privințe și de tipul de fantastic sud⁠-⁠american, deși mesajul legat de disfuncțiile familiei în lumea modernă e unul actual. Deși nu chiar recent, „Abraxas”  de Bogdan Alexandru Stănescu (Polirom) are o recomandare fără rețineri.  E o carte intensă, literatură pură, o poveste despre legătura mamă-fiu și rolul teritoriului în poveste. Are stil, originalitate în special pe limbaj, și are poveste.”

Camelia Cavadia

Născută pe 10 mai 1969, la București, Camelia Cavadia a absolvit liceul de filologie-­istorie Zoia Kosmodemianskaia și este licențiată în filosofie și jurnalism. Are un background de 22 de ani în televiziune (Pro TV și Antena1), iar din 2017 este co­fondator al Agenției de Comunicare Fabrica de PR. A debutat în literatură în 2015, la Editura Trei, cu volumul Vina, care avea să fie desemnat cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry (Franța), un an mai târziu. În 2016, a apărut cel de al doilea roman, Măștile fricii, lansat ulterior și în Marea Britanie, iar în 2018 romanul Purgatoriul îngerilor, despre care scriitorul Radu Vancu a spus că este „documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți”.

„Înainte de a enumera cărțile care mi-au plăcut în ultima vreme mi-aș fi dorit să știu mai clar ce perioadă poate fi încadrată aici, dar nu întreb de teamă să nu-mi limitez cumva lecturile pe care le-aș putea trece aici, doar pentru că nu se încadrează în timpul măsurat. Așadar, aș începe cu „Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei” de Annie Ernaux, o carte pe care am început prin a o răsfoi înainte de culcare și pe care am terminat-o în aceeași noapte, cu tot interiorul zguduit. N-am întâlnit niciodată o asemenea onestitate a scrisului, nu m-am mai contopit niciodată cu intimitatea altcuiva într-o asemenea măsură, n-am mai văzut niciodată o scriitură atât de pură, atât de dezbrăcată de orice fel de așteptări, să scrii pur și simplu fără să ai niciun obiectiv în afară de sinceritea față de propria emoție. Urmează să citesc și „Anii”. Abia aștept.

Am citit și mi-a plăcut mult „Oameni normali” de Sally Rooney și am apreciat capacitatea scriitoarei de a crea dialoguri autentice între două personaje care par să fie ele însele doar unul în prezența celuilalt, pe drumul sinuos al unei relații în care se pierd și se regăsesc mereu ca prieteni și iubiți. Am spus deseori că am o pasiune pentru cărțile care reușesc să surprindă  devenirea unor personaje, evoluția lor, iar aici am avut parte din plin și de asta, dar și de o capacitate impresionantă de a construi personaje, emoții, stări, sentimente și legăturile dintre ele.

După ce am citit „Simetria dorințelor” de Eshkol Nevo, mi-am cumpărat și celelalte două cărți ale scriitorului israelian traduse la noi: „Trei etaje” și „Ultimul interviu”, care mi-au plăcut foarte mult, așa că voi urmări cu mare atenție tot ce va mai scrie autorul.

Am mai citit și mi-au plăcut „Insula lui Arturo” de Elsa Morante, „Din cer au căzut trei mere” de Narine Abgardian, „Magicianul” de Colm Toibin, „Hoții de atenție” de Johann Harri. „Ophanim” de Ana Barton, „Bărbatul fără cap” de Lavinica Micu, „Codul lui Zoran” de Corina Ozon și abia aștept noua carte a prietenului meu, Radu Găvan, „Câine negru, porumbel rătăcitor”. După cum, abia aștept să ajung la cărțile sosite chiar astăzi: „Micul prieten” și „Către Paradis” scrise de Donna Tartt și Hanya Yanaghihara, două scriitoare pe care le iubesc și ale căror cărți sunt sigură că le voi adora.

Acum mă desfăt cu „Abraxas” de Bogdan Alexandru-Stănescu, o carte densă, de anvergură, care-ți cere să fii cu totul prezent în poveste. Aș spune că e una dintre acele lecturi care oferă o plăcere enormă cititorului, dar care cere, totodată, și întreaga lui atenție. Iar cititorul i-o dă, cu sentimentul privilegiatului care ține o astfel de carte în mână și-o poate citi pe îndelete.”

Radu Găvan

Radu Găvan este autorul cărților Diavoli fragili și Isus din întuneric. Curând va publica la Editura Hyperliteratura cel mai nou roman al său, Câine negru, porumbel rătăcitor. În 2015 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, “Mircea Ciobanu”. A fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry 2016, Premiile Accente și RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. În 2016 a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski pentru cel de-al doilea său roman, “Neverland” (Herg Benet). A publicat online două colecții de povestiri – “Demonul și ploaia” și “Amurgul unui scriitor”. Cel mai recent roman al său, “Diavoli fragili”, a fost publicat în 2017 la Pandora M (Grupul Editorial Trei). În 2018, romanul “Neverland” a fost tradus în limba germană (la Pop Verlag, traducere Edith Konradt). A publicat poezie în EgoPHobia, Apostrof și Lichtungen (Austria, traducere în limba germană Alexandru Bulucz). A avut lansări și lecturi la Londra și Leipzig.

„Mi-a plăcut mult microromanul lui Bogdan Răileanu, „Să nu lași moartea să te găsească“. Îl știam pe Bogdan din proza lui scurtă, mă cucerise mai cu seamă cu o povestire din Familia, și îmi propusesem oricum să-l încerc și-n roman mai devreme sau mai târziu. Ne-am cunoscut în martie, la un eveniment, așa că a fost mai curând. E o carte micuță și solidă, e despre Miorița, dar altfel. Mi-a amintit de „Îmblânzitorul apelor“, a lui Flavius Ardelean, nu știu de ce, că n-au legătură, poate pentru că și aceea e o carte subțire, dar care spune multe, rămâne cu tine cumva.

O lectură foarte interesantă este „Cea mai tainică amintire a oamenilor“, de Mohamed Mbougar Sarr. Trișez puțin, că n-am terminat-o încă, dar nici mult nu mai am. E o poveste stufoasă, cu un scriitor misterios și o carte cult. Personajul principal, tot scriitor, o ia pe urmele misteriosului și se întâmplă tot felul de chestii stranii. Îmi amintește de Bolaño pe alocuri.

O (re)lectură aparte a fost cartea Ioanei Tiberian (Cildus), „Psihoze“. Am citit-o spre sfârșitul anului trecut, am recitit-o de curând. E poezie, e autenticitate, e viața așa cum e.

Ultima citită e „Ca să nu se aleagă praful de toate“, a lui Cosmin Perța. Am fost la lansare, am luat-o cu autograf, am și terminat-o. Tot un microroman, cu un personaj atotputernic, Samson, care face și drege, dar mai ales rupe capete și picioare. E un gigant care nu simte durerea fizică, așa că vai și amar de cine i se pune în cale. Are și el un suflet însă, prin urmare nu scapă de suferință.

Acum citesc și „Viața mea de pește“, a lui Iceberg Slim. În mod cert nu e pentru toată lumea, mie însă mi se pare interesantă, îmi place cartea, de la limbajul colorat, atmosfera aparte, personajele pestrițe și diversele întâmplări dubioase prin care trec. La un moment dat, povestitorul descrie un personaj ca fiind atât de urât „c-ar fi putut face țăndări lumina zilei numai dintr-un pumn“. Savuros!”.”

Octavian Soviany

Octavian Soviany este autorul celei mai recente serii, Lelian, un roman biografic apocrif despre viața unuia dintre cei mai provocatori scriitori ai lumii, Paul Verlaine, cu un destin zguduitor, care va rămâne adânc încrustat în conștiința cititorului. Pe lângă nenumărate premii acordate în stufoasa sa activitate, a fost decorat și cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, acordat de Președintele României. A fost membru al USR (Uniunea Scriitorilor din România) din 1995 până în 2016, atunci când în luna martie a fost exclus, alături de alți scriitori importanți contemporani, aducându-i-se acuzații de rebeliune împotriva conducerii USR, din cauza reacțiilor sale împotriva felului în care uniunea este manageriată în ultimii ani.

„Autori români (alfabetic): Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul (Editura Polirom, 2022) – Nu e câtuși de puțin un lucru ușor să scrii o carte despre viața lui Nichita Stănescu, una dintre cele mai de seamă personalități ale poeziei românești (și nu numai) din toate timpurile, dar și o legendă a boemei bucureștene, un personaj contradictoriu, cîteodată de-a dreptul paradoxal, adulat de unii și contestat de alții (e adevărat, mai puțin numeroși), care l-au acuzat de impostură sau oportunism și nu i-au iertat concesiile (nu neglijabile) pe care poetul le-a făcut regimului comunist. Iar, pornind de aici, Bogdan Crețu scrie un admirabil roman despre condiția poetului, în luptă cu cuvintele, cu dragostea, cu boala și moartea.

Nichita Danilov, Simfonia  mută (Editura Polirom, 2022) – Un volum de povestiri în care autorul, plecând de la ideea că într-o epocă „secularizată” cum este cea contemporană sacrul și reprezentările acestuia nu se pot manifesta decât în forme umile sau derizorii, ne propune versiunea burlescă a realismului magic, dovedind o imaginație inepuizabilă și mânuind cu o abilitate de invidiat mijloacele comicului absurd și ale parodiei.

Serban Tomșa, Amintirile unui optzecist întârziat (Editura Tracus Arte, 2022) . O savuroasă carte memorialistică, în care autorul deapănă firul primilor săi 25 de ani de viață cu o vervă neobosită. Șerban Tomșa se dovedește aici  un excelent povestitor, care știe să-și dozeze bine efectele și să capteze atenția cititorului, dar și un admirabil portretist, capabil să redea, de obicei din cîteva linii, o fizionomie și să treacă dezinvolt de la portretul encomiastic la caricatură.

Autori străini (alfabetic): Hiro Arikawa, Memoriile unui motan călător (Editura Humanitas, 2020, traducere din japoneză de Raluca Nicolae). Nana, protagonistul acestui roman, scris de un cunoscut autor japonez, vine să se adauge la galeria motanilor celebri din literatura universală. Iar impresiile sale de călătorie, câteodată emoționante, altă dată ironice, ba chiar răutăcioase, vorbesc despre o lume a oamenilor în care există prietenie, devotament, dar și suferință, răutate și autosuficiență. 

Ellen Mattson, Anul lunii negre (Editura Casa Cărții de Știință, 2023, traducere din suedeză de Daniela Ionescu) este  o carte zguduitoare despre crizele senectuții, elaborată sub forma unui roman saturat de simboluri, al cărui protagonist (un profesor universitar apropiat de vârsta pensionării și suspendat provizoriu din activitate), simțind primele semne ale sfârșitului, se aventurează în căutarea unei misterioase cărți roșii, care este chiar  cartea vieții lui, cartea în care speră să descopere sensul propriei lui existențe.

Pier Paolo Pasolini, Poesie/Poezii (Editura Tracus Arte, 2022, (traducere de Smaranda Bratu Elian). O amplă antologie bilingvă din lirica uneia dintre cele mai provocatoare și mai contestate personalități culturale și artistice din  secolul XX. Romancier, dramaturg, scenarist, regizor, jurnalist, autor de cântece, uneori și actor, homosexual declarat  într-o epocă încă relativ homofobă,  Pier Paolo Pasolini (1922 – 1975) a fost, nu în ultimul rând, și un poet de mare calibru, a cărui poezie, indiferent de tematica abordată, s-a remarcat printr-o extraordinară autenticitate.

Pier Paolo Pasolini, Scrieri despre literatură și artă (Editura Tracus Arte, 2022, ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian, traducere de Corina Anton, Corina-Gabriela Bădeliță, Oana Boșca-Mălin, Smaranda Bratu Elian, Miruna Bulumete, Aurora Firța-Marin, Anamaria Gebăilă, Cristina Gogianu). Volumul constituie o selecție reprezentativă din textele lui Pasolini despre literatură, scriitori italieni și străini, cinematograf, dar și despre el însuși).

Andrei Ruse

Andrei Ruse este scriitor și fondator al editurii Hyperliteratura. În prezent, lucrează la trilogia Ultimul împărat nemuritor, inspirat din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și din mitologia și folclorul românești. Prima carte, Cartea Blestemelor, a apărut în martie 2022, și va fi urmată de Cartea Ielelor (2023) și Cartea Plângerii (2024). I-au fost traduse texte în diverse reviste sau antologii din Europa (Anglia, Germania, Cehia sau Serbia) și a susținut numeroase lecturi publice în străinătate.

„De ceva timp, mintea mea se împarte între titlurile de la Hyperliteratura și rafturile întregi, parcă nesfârșite, de materialele de documentare pentru trilogia mea, „Ultimul împărat nemuritor”. Mă trezesc și mă culc cu colecții de basme vechi (unele tot mai rare), sinteze de mitologie, folclor și antropologie. Dacă în 2020-2021, m-am documentat temeinic pe lumea păgână pre-românească, readucând la viață sau reinterpretând o sumedenie de istorii pentru „Cartea Blestemelor”, de un an sunt prins în partea magică și fantastică a poveștilor, pentru al doilea volum, „Cartea Ielelor”, ce urmează să apară în mai. „Basme, orații, păcălituri și ghicitori” (Fundescu, 1875); „Folclorul medical român comparat – Medicina magică” (Candrea, 1944); titluri de Culianu și tratate de istorie a religiilor (Eliade în pole position), „Estetica Basmului” (Călinescu, 1965), pe care cred că o știu din scoarță în scoarță, sunt numai câteva din subiectele cercetărilor mele, pe lângă multe alte cărți reluate sau fantasy-uri reanalizate („Silmarillion”-ul lui Tolkien, titluri de Gaiman și atâtea altele). Pe roman istoric, aș putea face o singură recomandare: „Eu, Claudius, împărat”, al lui Rober Graves, o capodoperă cum rar întâlnești în literatura de gen.

Apoi, desigur, ultimele două-trei luni am lucrat numai la „Povești de iubire în infern”, din seria Memorialul Durerii, a Luciei Hossu-Longin, o carte răvășitoare despre relațiile de dragoste ale partizanilor. E un titlu care te mișcă atât de profund și te schimbă cu fiecare pagină. Intră chiar de săptămâna asta în librării.

În vară urmează să apară și romanul nou semnat de Radu Găvan, nou „coleg” de editură, un dark thriller cu iz de policier, în care obiectul crimei sau targa pe care stă victima, precum și vântul, de exemplu, stau de vorbă cu tine pentru a elucida misterul unei crime care pe mine unul m-a dus cu gândul exact la atmosfera din Twin Peaks. Nu mai spun de minunata serie „Lelian”, despre viața lui Paul Verlaine (mai mult sau mai puțin de fapt), volumele 3 și 4, „Corabia beată” și „Capul de faun”, de Octavian Soviany, care au ieșit la finalul anului trecut.

Dincolo de noutăți însă, vă las o carte apărută anul trecut, care mie mi-a dat un feeling aparte, este vorba despre colecția de proză scurtă a scriitoarei Dana Banu, „O după-amiază cu Miller și Kerouac (și alte povestiri)”, un amestec bine dozat de nostalgii, amintiri și istorii care pune preț pe libertatea omului, înțeleasă la cel mai profund nivel.”

Goran Mrakić

Goran Mrakić s-a născut în 1979 la Sânnicolau Mare. A publicat două volume de versuri, trei cărți de aforisme satirice, două volume de proză scurtă, Punk requiem și Povestiri din garaj (Nemira, colecția n’autor, 2018; ediția a II‑a, 2022), și un roman, Micile plăceri ale morții (Nemira, colecția n’autor, 2022), care a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry 2023. Scrierile sale au apărut în mai multe antologii de aforisme din Serbia, România, Bosnia și Italia. A tradus din limba română în limba sârbă (și viceversa) mai multe cărți. A lucrat timp de 20 ani ca redactor al ziarului de limba sârbă Naša reč și director al editurii Uniunii Sârbilor din România. Trăiește și lucrează la Timișoara.

„În general îmi place să citesc mai multe cărți în paralel. Niciodată nu le aleg după vreun criteriu anume, ordinea e aleatorie. Fiind bilingv, citesc în limbile română și sârbă, alternativ. Luna trecută am terminat antologia ”Ja sam pisac istine” (”Eu sînt scriitorul adevărului”), alcătuită de editorul belgrădean Flavio Rigonat (proze scurte semnate de Charles Bukowski, John Fante, Anton Cehov, Raymond Carver, Serghei Dovlatov, Knut Hamsun, J.D. Salinger, Ferdinand Celine, etc), romanul Slađanei Ninei Perković (beneficiara celei mai recente rezidențe literare oferite de librăria timișoreană La două bufnițe) ”U jarku” (”În șanț”), ”Însemnările unui revoluționar” de Piotr Kropotkin și culegerea de povestiri scurte a lui Radu Pavel Gheo „Un drum cu Ceapă”.

Momentan citesc romanul lui Karel Čapek „Război cu salamandrele”, ”Antologia nuvelei bulgare clasice” (Liben Karavelov, Ivan Vazov, etc, BpT 1970) și romanul lui Meša Selimović „Tišine“ (”Tăcerile”).

De ce tocmai acești scriitori, aceste cărți? Nu știu foarte exact. Cărțile Ninei Perković le-am primit direct de la autoare, cu autograf. Și mi-au plăcut. Scrie despre oamenii de rând din țara ei (Bosnia), despre viețile, obiceiurile și traumele lor. Despre Kropotkin știam doar că a fost revoluționar anarhist, nu și un prozator de calitate, om cu educație și cultură aleasă. De Čapek citisem pe vremuri ”Fabrica de absolut”, mi-a plăcut, așa că într-un week-end am luat din piață, cu 1 leu, și „Războiul cu salamandrele”. Îmi priește umorul cehesc interbelic. ”Antologia nuvelei bulgare clasice”  am primit-o cadou anul trecut de la un amic de pe FB după lansarea cărții mele ”Micile plăceri ale morții” la București. Am pomenit că n-am prea citit la viața mea scriitori bulgari, așa că omul m-a sunat a doua zi și mi-a adus-o. Țin minte că ne-am întălnit în fața bistroului ”Doamna X”. Cam atât ar fi în ceea ce privește ultima lună… Ah, da, ar mai fi și benzile desenate cu Mister No, un fost pilot american ale cărui aventuri se desfășoară în zona amazoniană a Braziliei anilor `50. Nimic nu mă relaxează precum citirea benzilor desenate, ori de câte ori merg în Serbia îmi fac provizii.”